De ce mi-am făcut blog?
Mi-am făcut blog pentru că la un moment dat o să mă lase memoria... Am văzut odată un film în care memoria actorului principal îl ținea o zi și ca să nu uite în ziua următoare își scria pe corp cele mai importante lucruri. Eu m-am gândit că e mai ușor să scriu pe blog decât pe mine (eventual doar linkul) și uite așa a ieșit http://daninhodj.blogspot.com
N-am fost la grădiniță și în clasa întâi mă simțeam ca un intrus, pentru că aproape toți colegii mei se cunoșteau între ei. Da, se cunoscuseră la grădiniță. Am figurat rând pe rând, an de an, timp de 8, în cataloagele Școlii Generale nr. 5. Până în clasa a IV-a, singura mea legătură cu școala era că o frecventam și nimic mai mult. Dintr-a V-a, mi-am dat seama că școala înseamnă viitor și am început să-l clădesc cu un 10, și nu la orice materie, ci la matematică. Tot din aceiași perioadă am intrat în contact cu calculatorul la Clubul Elevilor (Casa Pionierilor). Matematica avea peste patru ani să-mi provoace cele mai mari temeri de până atunci. Examenul de capacitate. Cu vreo 13 corigenți din 18, era ceva normal. Din fericire nu m-am numărat printre ei, și nici printre cei care au fost declarați respinși la examenul de capacitate.
A urmat Liceul Teoretic „Axente Sever” (nu Server). Aici a început cu adevărat să-mi placă școala. Ca idee să spun că mergeam la ore chiar și când eram bolnav, mai ales la cele de engleză și franceză dintr-a X-a... Aveam și un motiv foarte întemeiat. Dacă e să aleg un an dintre cei patru, în care m-am simțit cel mai bine, i-aș alege pe toți patru. Aveam o fixație cu admiterea la poliție... poate nici nu-mi doream să ajung acolo atât de mult precum vroiam să joc fotbal. Ținea de fiecare dată când le spuneam profesorilor că merg la analize pentru admiterea la poliție... Eram vreo șase colegi, adică echipa de fotbal a clasei. Dar ce poliție, că eram pe terenul de fotbal. Obiceiul ăsta a început din clasa a IX-a și aplicam metoda doar la materiile neimportante și care nu îmi plăceau. La admitere pentru poliție tot m-am dus într-un final că trebuia să am acoperire. Din nouă câți am fost, nu am intrat nici unu. Motivul pentru care eu am fost respins a fost ăstă: „ai coatele mâinilor prea vinete”. Nu știu cum se aștepta să le am la o temperatură aproape de 0 grade, dacă nu și mai scăzută. De-aia Australia e locul în care aș vrea să trăiesc...
Am uitat să spun că dintr-a VIII-a m-am înscris la Clubul Sportiv Școalar din oraș, la fotbal, normal. În primele 3 luni am jucat într-un singur meci, nu pentru că eram prea bun, dar în „Divizia Speranța” cam ăsta era intervalul meciurilor. A urmat apoi vreo 3 campionate normale, cu meciuri în fiecare sătămână. Intr-unu din campionate am câștigat 29 de meciuri din 30. Ăla unu l-am pierdut că ni s-a stricat cotețu... Nu am fost cine știe ce talent ascuns la fotbal, că dacă eram nu mai scriam acum pe blog. Cum spuneam cuiva: „fotbalul îmi oferă cel mai plăcut sentiment pe care mi-l poate oferi viața”, asta până când nu voi găsi altă distracție... Cam atât despre fotbal...
A urmat bacul, apoi iminenta despărțire de orașul care m-a crescut și căruia îi fac lobby oriunde mă duc. Îmi plăcea atât de mult încât mă întorceam în fiecare week-end... ce fraier am fost :)). Sibiu se numește locul de unde mă întorceam. La început nu mi-a prea plcăut dar cu timpul (după vreo 4 ani), sufăr după el ca după o despărțire de-o fată.
Facultatea de Știinte Politice, Relații Internaționale și Studii de Securitate (devenită ulterior Studii Europene). Facultatea a însemnat alte coordonate de trăire. În sfârșit am aflat și eu ce înseamnă viață de cămin, dar nu înainte să aflu cum e să stai în gazdă... Niște bătrânei simpatici foc și foarte zgârciți s-au oferit să mă primească în gazdă pe mine și colegul meu de liceu/prieten Mihai (roackerul :)) ). Nu am rezistat decât vreo 3 luni. Probabil că dacă nu era iarnă, rezistam mai mult. Căldură primeam două ore pe zi, din care o jumătate cu pauză. Dușul fierbinte nu dura decât vreo 2 minute, după care se transorma în automat de gheață. Într-un final, le-am mulțumit frumos și duși am fost. Eu în cămin, Mihai prin țări străine.
În cămin am dat de un ursuleț. Ursulețul a fost coleg de clasă cu mine dintr-a X-a până într-a XII-a. A fost super fain până ni s-a destrămat gașca. Eram 5 în total. Adevărata viață de cămin am cunoscut-o în al dolea cămin în care m-am mutat. M-am simțit exact ca într-un film american (College genre). Dușuri comune, adică aceleași dușuri și pentru fete și pentru băieți, muzică până la 3 dimineața, portar mai mult în concediu decât la servici (concediu medical - o noapte de discotecă însemna și portar bătut. Așa se întâmpla de fiecare dată când cei din cămin nu erau lăsați să intre). Cel mai mult mi-a plăcut că jucam fotbal aproape în fiecare zi. Colegii de cameră erau toți mai mari ca mine și cam decât toți din cămin. Erau un fel de șerifi. Doi dintre colegii de cameră, erau chiar din Mediaș și îi știam din vedere. În fine, a fost fain rău... mai ales când unu din colegi făcea emisiunea „Din dragoste cu Cristea”... Gata că nu mai termin cu viața de cămin.
A urmat o altă provocare care m-a învățat cum să trăiesc în chirie. La început a fost super bine. Am fost un fel de familie, dar cu timpul s-au cam deteriorat relațiile. Au apărut fete și odată cu ele și necazurile, divergențele, neînțelegerile... Cum destrămarea unui imperiu se declanșează din interior, „familia” mea a pățit la fel. Am terminat faculatea iar un coleg și-a găsit vocația în alt oraș. Lucrurile au revenit la normal, poate mai normal decât se putea. Pentru o scurtă perioadă l-am primit în colimator pe Romeo, fratele colegului meu de cameră, Aurel. Cred că perioada aia a fost una dintre cele mai frumoase perioade de până atunci. Nu avea să dureze prea mult... Ei s-au întors în Făgăraș, eu în Mediaș. Celălalt coleg cu prietena lui și-au luat o scurtă vacanță după care s-au întors, noi nu.
Și ca să închei cu un happy end, o spun și pe asta. Am fost aici și am luat contact în sfârșit și eu cu lumea bună. Lumea bună s-a numit Rolando, Compadre, Bill, Pizza man (care de fapt era cleaner), Sponge Bob, Maynor și Maria, Tania şi alţii mulţi + încă câțiva... (n-am chef să enumăr numele componenţilor echipoei de fotbal Team Romania - aşa se nume echipa de fotbal ). Până să ajung în SUA nu sțiam că sunt așa de bun la spaniolă :)). Vorbeam întruna și nu mă înțelegea nimeni. Se vedea că nu erau puși la punct cu neologismele. Făceam cunoștință cu mexicanii, peruanii, guatemalaezii și ce mai erau pe acolo ca în reclama aia...
Am câștigat nește medalii... să am la ce mă uita! Așa, și să termin totuși cu fetele. Nu am zis nimic despre fete şi nici nu vă zic! :D
The End!
Cei care știu ceva ce nu știu eu despre mine, să facă bine si să-mi zică. :D
Oricum șterg dacă nu e de bine sau nu îmi place :))
