sursa foto: redcafe.net
Părinții mei nu au fost niciodată interesați de sport și considerau că e pierdere de timp așa că nici nu mă lăsau să practic ceea ce pentru mine însemna bucuria supremă (și încă e). M-am gândit la un plan „diabolic” prin care puteam să-mi satisfac pasiunea, așa că m-am înscris la informatică, la Clubul Eleviilor (Casa Pionierilor pe timpuri) din oraș... Antrenament aveam de 3 ori pe săptămână iar cursul de informatică, doar o dată. Părinților le spuneam că merg la informatică normal. Atât de mult m-am atașat de fotbal încât am renunțat la un moment dat să mai frecventez Clubul Elevilor în detrimentul antrenamentelor. Părinții știau că învăț informatică, dar eu învățam fotbal... Aveam o pereche de adidași special pentru fotbal de câtiva ani, puțini rupți la stângul, dar cum sunt dreptaci, nu era problemă. Aveam totuși o problemă, una mare, adidașii începuseră să mă strângă și chiar mi-au făcut răni la picioare. Păriniților nu le puteam cere o pereche nouă de teniși pentru că m-aș fi deconspirat, așa că preferam să joc cu ce aveam.
În fine, revenind la „primul meu meci”, stăteam așadar în spatele băncii de rezerve și îmi treceau tot felul de gânduri prin cap. Primul a fost acela de a renunța evident. Mă uitam la meci, dar eram parcă hipnotizat. Nici nu mai știam cu care echipă din teren trebuia să țin. Un alt coleg de echipă, care de asemenea nu prinsese echipa, pleca acasă. Eu am rămas. Cu ochii înlăcrimați și cu capul plin de gânduri care de care mai ciudate, stăteam ca o statuie în spatele băncilor de rezerve. Meciul se terminase și eu nu apucasem să îmbrac tricoul... Îmi tot ziceam că sunt prea slab pentru a face parte din echipă, că mai mult nu pot, că nu sunt făcut pentru fotbal, că trebuie să renunț. Am mers acasă cu aceste gânduri într-o amărăciune de parcă ar fi venit sfârșitul lumii.
Nu mă puteam gândi la altceva decât la fotbal. În noaptea de după acel meci n-am dormit deloc. Dar mă bucur pentru acest lucru, pentru că în noaptea aceea mi-am pus gândurile în ordine. Mi-am auto-generat încredere în forțele proprii, m-am auto-motivat și mi-am propus primul scop adevărat în viață - SĂ JOC FOTBAL -, mergând pe ideea: „dacă alții pot, eu de ce să nu pot”. Abia așteptam următorul antrenament. Am devenit mai rău în teren, nu mai lasăm pe nimeni să treacă de mine pentru că etalam un joc de cioban, adică cotonogeam picioare la greu. Au trecut câteva antrenamente, toate abordate în acest stil, după care, la orizont un nou meci. Am fost „selecționat” din nou. M-am rugat întruna până la alcătuirea echipei să primesc și eu un tricou. Am ajuns la teren mai repede cu două ore. Nu era nimeni, decât arbitrii care puneam plasele la porți. M-am oferit să-i ajut. Mă tot întrebau ce post joc, ce număr am, pe ce loc suntem... de-astea, de-ale fotblului... Dar eu de unde era să știu? Eram abia la al doilea meci, și nici nu eram sigur că intru în teren. M-am înroșit mai ceva ca sângele, de rușine normal și le-am zis că sunt nou și că e primul meu meci. Încet încet ne-am strâns toată echipa, mai puțin căpitanul nostru de echipă, care juca fundaș central și antrenorul. Sosește și antrenorul, dar căpitanul nu. Începe și face echipa. Eu undeva în spate, parcă obișnuit cu ideea că iar no sa intru pe teren. Alege portarul, după care se uită de jur împrejur, cu ochii ascuțiți și se oprește fix la mine. Îmi bătea inima de parcă ar fi vrut să iasă afară din piept. Își lasă capul puțin într-o parte și mă întreabă:
- Ia zi tu, ce face un om la marcaj?
Eu, tremurând din cap până în picioare, zic:
- Ține omu și încearcă să deposedeze adversaul cu mingea! Nu mai știu dacă exact astea au fost cuvintele mele, dar ceva de genul ăsta am zis. Mare mi-a fost mirarea când am auzit:
- Azi joci la marcaj, fundaș central!
Îmi aruncă tricoul nu numărul 14 și încep să mă dezbrac. Nu știam ce să fac!!! Să mă bucur sau nu? Tremuram tot! Celui de lângă mine îi spuneam că murim pe teren pe frigul ălă... doar să ascund faptul că am emoții. Încă tot nu-mi venea să cred că o să joc. În momentul când am intrat pe teren, am uitat complet de toate greutățile prin care am trecut. După ce am efectuat încălzirea, mi-au mai trecut din emoții. Meciul stătea să înceapă. Arbitul de centru, singurul arbitru al meciului, fluieră și începe meciul... Tot meciul n-a trecut o minge de mine. Mi-am descărcat toată furia și toată frustrarea în acel meci. Mi-am făcut atât de bine datoria încât l-am scos pe căpitan din echipă. După acel meci, au urmat multe meciuri ca fundaș central pentru mine...
Nu mult după meciul cu pricina, părinții mei aveau să afle despre activitatea mea extra-școlară... Și cum puteau afla mai bine decât într-o ipostază de acest fel: eram la un meci, iar în pauza dintre reprize, mă trimite antrenorul să cumpăr niște apă. În drum spre magazinul de lângă stadion, era tata, fuma în trecere. Eu, normal în echipament, ghete, șort și tricou pe care scria un mare număr 6, iar deasupra lui, înițialele C.S.S. M-am fulgerat când l-am văzut în fața mea. Am vrut să intru în pământ să fiu nevăzut. Mă întreabă ce fac și îi zic că joc fotbal... și că trebuie să plec. Spre surprinderea mea, atunci nu mi-a reproșat absolut nimic, dar nu am scăpat de sancționări de câte ori avea/are ocazia. De exemplu, copii de pe stradă se adunau să meargă la fotbal, eu trebuia să mătur prin grădină, la propriu.
