S-a dus şi timpul meu. Şi-a făcut bagajele şi a plecat, nesimţitul. Parcă mai ieri eram în primul an şi abia aşteptam să vină Doamna Vineri să plec acasă... După trei ani, cu toate că nu-mi plac deloc despărţirile, mai ales cele dramatice, cu toate că nu vreau, trebuie să-mi iau adio-ul nesuferit. Cred că o să-mi vină foarte greu să mă gândesc că mă voi trezi... târziu ca deobicei, înainte cu 10 minute să înceapă vreun seminar, şi să nu-mi caut grabit vreo şosetă cu periuţa de dinţi in gură şi să mă strige Sergiu că el şi Aurel (aştia E colegii mei de apartament, sau mai bine zis FOŞTII, sau fostul, să vedem) pleacă fără mine la şcoală. Nu vreau să devin dramatic dar o să-mi fie dor ce dimineţile alea. Cel mai mult o să-mi lipsească colegii cu sigurnţă. Nu credeam vreodată că o să întâlnesc astfel de oameni. Cu sau fără defecte, pentru mine au fost şi normal că vor rămâne mai mult decât nişte simpli colegi. Sunt câţiva mai favoriţi de care o să-mi fie foarte greu să mă despart. Nu mai scriu despre ei că poate mai citeşte vreunul dintre ei, (cu excepţia lui Rodi desigur - cititoarea mea înrăită...) din greşeală, şi poate îi generez vreo criză lacrimogenă. Cu profesorii, probabil că mă voi întâlni la master (asta în caz că mă voi intoarce de pe tărâmul fericirii...). Am profitat totuşi câtuşi de puţin şi m-am mai întâlnit cu câţiva dintre colegi. Am aşteptat mult momentul ăsta - să termin cu licenţa - dar acum vreau să ţină o veşnicie. Refuz să continuu... E prea mare tensiunea. (Căline bă, dacă citeşti, ştii tu: " Turbo, turbo, turbo" 
)
)
