Şi pentru că mi-a adus cineva aminte de o ispravă de anul trecut, să trec la fapte... Nu mai ştiu exact când se întâmpla dar ţin minte că era cald şi că fugeam ca neb’1. Partea proastă e că nu fugeam de unul singur, ci cu alţi încă 120 şi ceva de alergători („parte proastă" pentru că sigur nu ajungeam primul la destinaţie... ). Şi nu fugeam pe oriunde ci printr-un parc „Sub Arini”. Era o fugă organizată din câte se părea, pentru că la fiecare colţ era cineva care îmi întidea o mână şi urla: „Pe acolo, tot înainte”, şi eram destul de sigur că dacă mă duc tot înainte o să ajung în faţă. Al câtelea nu mai conta... Eh da, tocmai de-aia fugeam ca neb’1, pentru că conta. Primii 6 îşi puteau vedea numele într-un ziar, local oricum. Şi fug, şi măresc ritmul, şi trec ca racheta Shahab-3 pe lângă câteva proiectile mai vechi. Încep să număr, eram al 6-lea... „Numa’ bine, e bine şi locu’ 6...”. Menţin ritmul de alergare până când în faţă îmi apare cea mai nenorocită pantă din viaţa mea. Destul de abruptă. Mă gândeam să depăşesc în viteză un grup de 3 din faţa mea... unde? Exact pe panta aia. Schimb viteaza... Speedy Gonzalez cred că e minciună pe lângă mine... În fine, ajung pe 3 imediat ce am urcat panta. Când am ajuns sus, o ameţeală m-a luat prin surprindere, şi ca să-i fac pe plac, am staţionat cât să mă întreacă grupul de 3 pe care tocmai îl depăşisem. Era distanţă destul de mare între primii 6, printre care şi eu, şi restul plutonului. M-am resemnat: „Până la urmă e bun şi un loc 6...” Dar de unde atâta fericire... Un ditamai burtănos de 179 de kg (acum exagerez...avea totuşi până în sută) iasă de după colţ... şi mi-o ia în faţă. Mai erau cam 50 de metri până la Finish... Nu era nici măcar transpirat, iar puterile mi le-am epuizat pe panta nenorocită. Nu l-am mai ajuns. La linia de sosire primesc biletul, normal cu numărul 7... Nu am mai zis nimic. Nu pentru că nu aş fi vrut, dar eram mult prea obosit.
Sezonul ăsta o să stau şi eu după colţ...
