După o săptămână în care nici să gândesc nu am putut... iată-mă viu şi nevătămat scriind din nou, lucru de care nu eram prea optimist (cu toate că doza mea de optimism e cam generoasă şi aruncă în stânga şi-n dreapta de câte ori o pun la încercare, de data asta a pălit în faţa evenimentului „prea mult iubit”) zilele trecute. Să nu exagerez, cred că a fost şi sper să rămână aşa, cea mai neagră săptămână din viaţa mea. Aproape că am uitat cum e să fi sănătos. Într-un fel pot spune că am găsit şi ceva bun din toată acestă poveste. Am avut o săptămână întreagă de staţionare din toate punctele de vedere. M-am recuperat. Toate compartimentele s-au regenerat, sper. Febra continuă şi durerile de cap şi mai ales cele de la măseaua extrasă acum mai bine de o lună şi ceva dacă nu mai mult, nu mi-au dat voie nici măcar să ies din casă sau să dramatizez puţin, să mă trezesc din pat. Ce să mai zic de calculator – licenţă, nu mess sau altceva. Domnule Profesor Coordonator de licenţă promit că o să vă trimit primul capitol săptamăna asta.
Aşa, şi cu toate acestea, am luptat ca-n filme, am atacat pe flancuri şi în ultima instanţă, am marcat golul descătuşător. Ospamox după ospamox şi nu unul oarecare, ci de 1000mg, şi somnurile îndelungi m-au făcut să uit de durere sau mai bine zis, m-au împrietenit cu ea... şi uite că m-am ales cu un nou „cel mai bun prieten”, de fapt prietenă (o durere, două dureri - substantiv, gen feminin toată ziua şi toată noaptea...se vede că mi-am revenit). Şi ca să nu uit de ptoiectul de la olimpiade, nu cred că există o metodă mai bună... am dat click pe Set as Desktop Background pe...
